Clădirea fostului cinematograf “Victoria” este a călărăşenilor

Please enter banners and links.

În numărul din 6 – 12 aprilie al săptămânalului „Expres de Călăraşi” am citit despre prezentul trist al clădirii ce adăposteşte Biblioteca Judeţeană „Alexandru Odobescu”. Mărturisesc că această situaţie îmi era cunoscută încă de la începutul anilor 2000. Îmi amintesc că în anul 2001, când s-a inaugurat oficial spaţiul în discuţie, în prezenţa autorităţilor locale, s-a făcut un apel la factorii de decizie din administraţia locală (şi erau de faţă prefectul, preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Judeţean şi unul din viceprimarii municipiului) pentru a efectua demersurile necesare, astfel încât această clădire emblematică pentru oraşul nostru să redevină ceea ce a fost: proprietate publică, iar Biblioteca judeţeană, o instituţie şi aşa săracă, să nu mai plătească din banii noştrii, ai contribuabililor, milioane de lei chirie la Întreprinderea Cinematografică Zonală Constanţa, Romaniafilm de astăzi, instituţie care nu a contribuit cu nimic la construcţia acestui imobil. Mai mult chiar, din dorinţa de a câştiga nişte bani, aşa zisul proprietar a închiriat clădirea care a fost transformată la un moment dat, în depozit de cherestea şi chiar de sare, ceea ce în final ar fi dus la transformarea acesteia într-o ruină, aşa cum astăzi este fostul Palat al Poştei sau Căpitănia portului Călăraşi, clădire construită după planurile celebrului inginer Anghel Saligny şi cum par să ajungă clădirea ce adăposteşte Institutul Fordoc şi de ce nu, chiar Cazarma pompierilor, dacă în următorii ani nu se vor lua măsuri de reparaţii capitale ale acestora.
Nu ştiam atunci la acel moment ce căi urma să aleagă autorităţile locale pentru recuperarea unui imobil construit din contributia călărăşenilor, dar am pornit la scormonirea arhivelor şi găsirea documentelor care să demonstreze că această clădire este proprietatea oraşului Călăraşi, deci a călărăşenilor şi poate fi recuperată. Şi, spuneam atunci că, acest lucru este posibil, deoarece aşa cum cetăţenii revendicau ceea ce le-a aparţinut şi le fusese luat de statul comunist, Primăria de ce nu putea revendica ceea ce-i aparţinuse.
Dar să vedem ce spun documentele. Şi voi începe cu anul 1948. Prin Decretul Prezidial nr. 218 pentru modificarea dispoziţiunilor art. 30 din Legea nr. 80 din 1948, pentru stabilirea şi aplicarea bugetului general al statului pe exerciţiul 1948/1949, s-a hotărât ca inventarierea patrimoniului public să se facă până la 31 decembrie 1948, ultima astfel de inventariere fiind efectuată în anul 1940. Erau supuse inventarierii toate avuţiile publice, adică toate bunurile mobile şi imobile, precum şi drepturile, creanţele şi valorile ce constituiesc patrimoniul public.
În fişa de inventariere întocmită la 19 ianuarie 1949, fişă care se păstrează atât la Arhivele Naţionale – Biroul Judeţean Călăraşi, cât şi la Arhivele Naţionale Bucureşti, se specifică că această clădire este proprietatea primăriei Călăraşi, care depinde de Ministerul de Interne (în perioada interbelică şi administraţia publică era parte componentă a Ministerului de Interne, chiar dacă şi atunci primarii erau aleşi, este adevărat nu direct de alegători, ci indirect, adică din rândul consilierilor locali, primarul fiind şi preşedinte al Consiliului local). La rubrica Situaţia juridică se menţionează la Modul de dobândire a proprietăţii că a fost dobândit Prin construcţie în anul 1906. Întradevăr, din documentele care s-au mai păstrat, rezultă că în anul 1903 primăria oraşului a organizat licitaţie pentru darea în antrepriză a lucrărilor de construcţie a casinoului comunal. Pentru că la cele două licitaţii organizate nu s-au prezentat concurenţi, la 23 iunie 1903 consiliul comunal aproba ca lucrarea să fie construită în regie proprie. Trei ani mai târziu, în 1906, Casinoul comunal sau Bufetul de la bulevard, devenit ulterior Teatrul din Parc sau Teatrul comunal, era recepţionată.
Voi mai aminti doar câteva documente al căror conţinut demonstrează că această clădire este proprietatea oraşului. La 28 martie 1925, prefectul judeţului Ialomiţa, Ioan Bogdan Munteanu răspunzând unei adrese a Garnizoanei militare locale îi comunica că Sala Parcului Comunal este proprietatea comunei şi deci numai primarul oraşului dispune de această sală.
În respectiva clădire a funcţionat şi înainte de 1949 un cinematograf. Poate acesta a fost motivul care a stat la transformarea clădirii în cinematograf în anul 1949, fără însă ca proprietarul să se schimbe. Astfel, în condiţiunile ce însoţeau contractul de închiriere din 1927, între primărie şi Gogu Tănăsescu, între altele se preciza că Primăria îşi rezervă dreptul de a dispune de sală pentru zilele sau serile când au loc întruniri cu scop politic, cultural şi naţional, iar subînchirierea în total sau în parte, directă sau indirectă, nu era permisă decât cu consimţământul scris al Primăriei.
Din zbuciumata istorie a acestei clădiri am mai aminti doar anul 1940-1941, când sala teatrului comunal nu mai poate fi utilizată, ameninţând să se prăbuşească. Majoritatea specialiştilor considerau că repararea clădirii nu se mai poate face. S-a format chiar o comisie de specialişti locali şi de la centru, care cercetând stadiul în care se găsea clădirea din cauza inundaţiilor provocate de revărsarea Dunării şi infiltraţiilor de apă, au ajuns la concluzia că imobilul nu se mai poate întrebuinţa, prezentând un pericol permanent de prăbuşire şi propuneau să fie supus dărâmării, iar materialul rezultat să fie reîntrebuinţat la construirea unui alt imobil, pe alt teren.
Un singur om a crezut cu tărie în viabilitatea acestei clădiri plină de istorie şi a făcut, am putea spune, chiar imposibilul pentru ca imobilul să nu fie dărâmat: primarul Eugen Cialîc. Deşi războiul începuse şi era clar că România nu va fi ocolită, Eugen Cialîc a reuşit să găsească resursele pentru reparaţia clădirii. Numai datorită eforturilor sale mai există astăzi această clădire.
Am încercat atunci să aflu cum clădirea prin care şi-au purtat paşii şi în care a răsunat vocea unor mari personalităţi ale culturii româneşti, începând cu Nicolae Iorga şi continuând cu Octavian Goga, Cezar Petrescu, Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu sau artiştii de primă mână ai teatrului românesc interbelic, construită din banii călărşenilor a ajuns să aibă un alt proprietar. Încercările au rămas fără rezultat, dar nu am crezut nici un moment că această clădire ar fi putut să aibă alt proprietar, deoarece în timpul regimului comunist, printr-un singur telefon, se schimba destinaţia unei clădiri, dar nu şi proprietarul acesteia.
Şi cum niciodată nu e bine să-ţi pierzi speranţa, ceea ce am crezut cu tărie mi s-a confirmat. Nu cu multă vreme în urmă am intrat în posesia adresei nr. 2985 din 26 martie 1949 cu care Dumitru Ionescu, şeful Biroului Bunuri, înainta primarului oraşului Călăraşi procesul verbal de predarea sălei Parcului comunal, Soc. Com. De Stat „ROMFILM”, în baza dispoziţiei Dvs. verbală.
În procesul verbal încheiat în data de 22 martie 1949 se specifică: Noi, I. Atodiresei şi Gh. I. Bulugea, ambii funcţionari delegaţi ai Biroului Bunuri al Primăriei oraşului Călăraşi şi Gavrilă Bogdan din partea Soc. de Stat „ROMFILM”, în baza dispoziţiei verbale dată de Domnul Primar al oraşului Călăraşi, Gh. Silivestru, am procedat primii la predarea şi al doilea la primirea clădirei Parcului comunal împreună cu tot mobilierul conform specificaţiei de mai jos şi urmează descrierea bunurilor predate şi semnăturile delegaţilor.
Atunci, în anul 2001 şi nici după aceea, autorităţile locale n-au întreprins nimic pentru recuperarea clădirii, care, poate astăzi, ar fi avut altă soartă.
Consider că nici acum nu este târziu pentru întreprinderea demersurilor necesare recuperării acestei clădiri şi cred că acest lucru este posibil. Avem nevoie însă de oameni de talia lui Eugen Cialîc, care să se gândească numai la oraş şi la locuitorii lui, pentru că numai aşa aceast imobil care a fost centrul spiritual al oraşului în perioada 1906 – 1936 -1944 (în 1936 s-a dat în folosinţă Cercul Subofiţerilor, care a preluat o parte din activitatea ce se desfăşura în sala Parcului Comunal), să redevină ceea ce a fost: proprietatea publică a oraşului Călăraşi.

Prof. Nicolae Ţiripan
Arhivele Naţionale Călăraşi

 


There is no ads to display, Please add some