Sculptura lui Mihai Marcu la o primă lectură

Please enter banners and links.

Sculptura lui Mihai Marcu este clasicizantă prin cunoaşterea şi aplicarea principiilor armoniei, proporţiei şi echilibrului compoziţional pe care cele trei direcţii fundamentale ale operei sale, istorică, religioasă şi modernă, le confirmă prin aplecarea către forma bine gândită, sintetică, spre volumul care trebuie să trezească emoţie şi să fie susţinut estetic şi conceptual. Condiţiile spirituale, de factură imaginară şi cele obiective, determinate de o anumită conjunctură tematică, formează o dualitate legată de stăpânirea meseriei, de talentul şi munca indestructibile pentru artistul Mihai Marcu, un altfel de plastician la începutul secolului XXI, adică unul care stăpâneşte sculptura în sensul ei de normă, dar şi de interpretare personală, fiind un fidel al frumosului clasic şi un brâncuşian în măsura în care a simţit în marele înaintaş un maestru spiritual şi un simbol. Dincolo de orice aparenţă, se poate spune că artistul are o operă, şi una bine conturată, volumul interpretat şi stilizat al materialului, fie bronz, marmură, lemn sau piatră, cald sau rece prin însăşi structura lui divină, dobândind valenţele cele mai profunde prin găsirea soluţiilor adecvate subiectului.

Lumina şi umbra, formele rotunde, feminine, elansarea pe verticală ori păstrarea aderenţei cu pământul, poliaxialitatea sunt speculate în structura materiei care sub dalta sculptorului devin o mângâiere, se transformă în conflictele inerente dintre material şi artist, o binecuvântare sau un zbucium pe care Mihai Marcu nu vrea să ni le arate decât ca perfecţiune a formei, provoacând un dialog între aceasta şi fiinţa privitorului.

Acurateţea reprezentării, care atrage după sine alungarea oricărei îndoieli şi afirmarea siguranţei în stăpânirea tehnicii, sunt nu numai tributul muncii şi talentului, ci şi puterea de contemplare asupra lumii pe care Mihai Marcu a descoperit-o în satul său natal, Colelia, unde s-a născut la 30 decembrie 1939. Astăzi, se poate vorbi în contextul întregii sale opere despre încărcătura energetică, despre suprafeţele plane, despre zbuciumul acoperit de o linişte profundă rezultată probabil din „nostalgia întinderilor largi, a unduirilor şi iluziilor devenite semn”[1]. Această importantă precizare pe care o face Grigore Arbore constituie nu numai punctul de plecare al demersului artistic, care înglobează şi tactilul şi opticul, ci şi liniştea ca atitudinea privilegiată a trăirilor plasticianului, inserată ca stare în materialele naturale, în claritatea formelor şi în acurateţea elementelor sugerate. Mihai Marcu nu este doar sentimental când este vorba de predecesorii săi, dar istoria receptării ideilor brâncuşiene, una glorioasă în istoria artei secolului XX, va lăsa o urmă şi lucrările sale de tinereţe, însă artistul ialomiţean se va elibera treptata de această frumoasă visare pe care marele sculptor român i-a impus-o involuntar şi indirect.

Ana Amelia Dincă

[1] Arbore, Grigore, Lirismul formelor naturale, în catalogul expoziţiei personale a sculptorului Mihai Marcu de la Galeria Orizont, noiembrie-decembrie 1986.

There is no ads to display, Please add some