Profil de mare şef – Glasul roţilor de… Express
Please enter banners and links.
„După mine, potopul!” spunea, acum câteva secole, Ludovic al XIV-lea. „Dacă v-ar auzi colegii mei!” clama, în urmă cui 23 de ani, o Odioasă cu titluri academice. „Fără mine, începe haosul!” ameninţa, mai de curând, egipteanul Hosni Mubarack. „Huo, javrelor! Nu mă meritaţi!” ne apostrofa de la microfon, anul trecut, al nostru frăţior nea' Nicu, hârciogul-şef călărăşean. Toate aceste expresii, nefiind doar vorbe spuse-n vânt. Sunt convingeri bine înrădăcinate în însăşi fiinţa dictatorilor. „Minte multă, nu se cere, să fii prost, să ai putere!” spune o veche expresie populară. Sau, cum ar combate cineva: „idei puţine, dar ferme!” – iată prima „calitate” a unui mare şef.
O altă „calitate” a unui ales (-se-crede el!) pe viaţă o constituie îndârjirea în şefie. Când stai prea mult, de regulă 1-2 decenii, într-o demnitate anume, în care tu îţi fixezi programul de belfer şi-ţi hotărăşti singur leafa de nabab (doar în pahar nu-ţi torni, niciodată, singur!) şi în care nu trebuie să dai socoteală, nimănui, pentru nimic, începi să crezi cu tărie în soarta de ales. În Karma personală. Te simţi invulnerabil, providenţial, indispensabil, de neînlocuit şi predestinat muncii de conducere. Ajungi chiar să te consideri supraom. Te simţi apărat permanent, orice dispoziţie ai da şi orice faptă ai comite, chiar de anii îndelungaţi în care ai fost „stăpânul inelelor”. Iar ceea ce este foarte grav e că şefia la nesfârşit ajunge să ţi se pară o profesie, şi încă una de elită. Reversul medaliei este însă tragic. Cel care nu mai e „mare boss”, devine tot atât de neajutorat precum un pui de vrabie, căzut din cuib. Fără şofer şi maşină la scară, lipsit de autoritatea funcţiei şi de expertiza telefonului scurt, în afara mesei acoperită cu pânză roşie şi nemaiavând eşarfa tricoloră, ca simbol al puterii statului, omul nostru nu-i bun nici măcar de liftier sau paznic (pe) la vreo balastieră.
O altă meteahnă a şefului absolut, ca şi a liderului maxim ori a politicianului mărunt, ajuns parlamentar din greşeală (prin redistribuire), este că se află în conflict permanent cu presa. Marele şef, când se află în opoziţie, are nevoie de ziarişti cu tupeu, care să demoleze guvernarea coruptă şi să demaşte curajos abuzurile de toate felurile. Atunci când este, însă, la putere, preferă presa pentru a se lăuda şi pentru a se apăra de opoziţia care i-a lăsat o grea moştenire. Dar, precizează doct el, este nevoie de o presă imparţială, care să asculte toate părţile şi să scrie numai lucruri corecte. O presă imparţială, aşa cum o vede politicianul român ajuns mare demnitar, este acea presă care nu scrie, despre el sau partidul său, decât de bine. O singură aluzie critică şi gata, eşti trecut la „jarle”, te-ai lins pe botic de diploma de imparţial. Dacă scrii, în acelaşi timp, despre Putere şi despre Opoziţie, dezvăluind afacerile ilegale ale unora, dar şi legăturile transpartinice ale celorlalţi, nu eşti imparţial. Dacă lauzi o iniţiativă a Opoziţiei sau una a Puterii, ori pe amandouă în acelaşi timp, iar nu eşti imparţial deloc, conform standardelor în vigoare. Iar dacă nu te încadrezi în parametrii profilului, e clar că eşti vândut, eşti laş şi te-ai lăsat cumpărat de adversar, eşti trădător. De neam, de familie, de partid şi de ţară…
Şi vorbim (scriem) acum de un alt profil politic al marelui şef, ales uninominal (-se-crede el!) pe viaţă: spiritul patriotic şi revoluţionar, afişat ostentativ, cam pe oriunde. Nu este vorba aici de simpla insignă, prinsă-n reverul hainei, având conturul VR (vetrei româneşti), ori de puzderia băncuţelor vopsite tricolor (aproape de blasfemie, să şezi cu posteriorul pe roşu, galben şi albastru!), împrăştiate alandala pe marginea trotuarelor şi prin parcurile cartierelor. Nu este vorba nici măcar de apartenenţa la „plaiurile mamei mele natale” (vorba unui edil drag u(nora)) ori de sentimentul în numele căruia se pot spune cele mai teribile grozăvii şi se pot lua cele mai aberante decizii. Problema este mult mai complexă, suflul patriotic şi patriotard putând face dintr-un activist mediocru, o adevărată vedetă locală şi naţională.
Şi-apoi, ce? Ceauşescu era vreun intelectual rasat sau vreun orator desăvârşit? Nu. Calitatea de „Patriot” i-a şters toate păcatele şi l-a săltat în şaua dictatorială. Avea oare vreo importanţă faptul că era un comunist semianalfabet, un incapabil şi un agramat? Nicidecum. Protestul patriotic şi naţionalist, îndreptat împotriva URSS, la 21 august 1968, l-a consacrat ca mare şef, ales (s-a crezut el!) pe viaţă. Doar era un bun român, nu-i aşa? Iată de ce, de atunci încoace, orice mameluc care se bate cu cărămida-n piept are, chiar şi pe ascuns, simpatia şi iertarea unora. Cu atât mai mult cu cât există domenii în care faptele n-au valoare. Acolo, numai vorbele goale, aburelile, gulgutele, trezitul de dimineaţă şi hei-rupismul contează. Din păcate!
N.B. Singura şansă de a fi iarăşi om normal, de a fi iar om ca toţi oamenii, de a fi salvat înainte de a fi prea târziu şi de a reintra în rândul lumii, pentru un astfel de mare şef, ales (-se-crede el!) pe viaţă, e mazilirea!
Într-un stat democratic, indivizii cu un comportament de exceptat şi de şef de-a pururea, nu mai au adversari, au doar duşmani pe viaţă. Iar atunci când vin la vale, nu-şi fracturează doar o mână sau vreun picior, ci se prăbuşesc cu totul, de ajung să-şi rupă gâtul.
Capisci, coane?!
Prof. Ţuţuianu Mirel-Daniel
There is no ads to display, Please add some