Glasul roţilor de… Express – Părerea omului revoltat

Please enter banners and links.

„Ce este un om revoltat?” se întreba odinioară, pe bună dreptate, Albert Camus. „Un om care spune „nu” şi care înseamnă că lucrurile au durat prea mult!” dădea imediat răspunsul marele scriitor. Şi Vargas Llosa era de părere că: „Scriitorii trebuie să înveţe să rostească cuvântul nu!”. Iar undeva, într-o carte a cărţilor, se mai spunea şi că: „Există un timp pentru a plânge, un timp pentru doliu, un timp pentru dans şi un timp pentru a râde”. Iată de ce, acum, după Sărbătorile Pascale şi cu puţină vreme înaintea alegerilor locale, cred că a sosit momentul să mai ne şi destindem puţin, să mai şi râdem sau, cel puţin, să împărţim împreună un mic şi inofensiv zâmbet. Să fim, adică, optimişti şi bine dispuşi, convinşi în totalitate de faptul că, mai rău decât a fost în ultimii ani, nu poate fi, mai bine, cu siguranţă, da.
O grea întrebare persistă însă pe buzele tuturor oamenilor cu care, personal, interacţionez „day by day”: „Şi noi, pe cine susţinem? Noi, cu cine suntem?”. Răspunsul, în opinia mea, nu poate fi decât unul extrem de simplu: pe cei care cunosc cel mai bine problemele cetăţenilor, atât cele directe şi imediate, legate de traiul zilnic, cât şi (pe) cele pe termen mediu şi lung, sinonime cu dezvoltarea durabilă a cetăţii. Când oamenii vor înţelege că apropiata campanie electorală poate fi, de fapt, o oportunitate pentru comunitate şi pentru ai săi călărăşeni, şi nu pentru un Partid sau pentru un candidat anume, atunci, cu certitudine, lucrurile se vor schimba. Chiar dacă, mereu va exista un învingător (care o să ia totul!) şi mai mulţi învinşi, care-şi vor mai încerca şi altădată şansa. Important este să existe alternative, şanse egale la plecare, decenţă în acţiuni şi extrem de mult bun-simţ. Din partea tuturor şi în orice împrejurare.
Ce-ar însemna, însă, toate acestea? Să nu mai avem de-a face cu produse expirate (a se citi candidaţi care ar fi în stare să behăie dacă oile ar avea drept de vot!), cu indivizi aroganţi şi plini de mândrie (ca broasca de păr!), care n-au citit în viaţa lor decât cel mult (cele) 52 de cărţi (de joc!) sau cu oameni al căror vocabular este plin (din păcate) doar de termeni precum: „hârciogi, gulgute, ezistă, sehestru, olgaligramă sau fratili-meu”…
Personal, nu mai doresc ca municipiul nostru să se mai bazarizeze şi mai mult decât este acum, fiecare intersecţie ajungând să devină loc de vânzare-cumpărare al pepenilor, roşiilor, strugurilor etc. iar la fiecare colţ de stradă să apară, mereu, alte şi alte rulote, producătoare de Kebab, shaorma sau îngheţată. Asta în condiţiile în care în pieţele călărăşene se investesc, anual, zeci de mii de euro pentru sporirea confortului termic al pieţarilor, se schimbă pavele şi borduri şi se montează băncuţe tricolore cu copertine galbene, iar adevăraţii mici producători particulari sunt împinşi permanent mai către margine.
În acest context, unii ar putea invoca o anume (dorită!?) continuitate, mai ales că, se ştie, despre continuitate se vorbeşte mereu cu silabe de aur. Însă, despre ce proiecte, în derulare sau în execuţie, am putea vorbi în cazul de faţă? Oare despre ce anume continuitate poate fi vorba? Se ştie, atunci când eşti virtuos, rişti foarte mult să devii şi uzat, chiar dacă, fără îndoială, continuitatea reprezintă o virtute. Atât politica noastră locală, cât şi presa ori administraţia publică, reprezintă domenii care toacă permanent, încet şi sigur. În politica locală călărăşeană trebuie să fii tot timpul proaspăt, inventiv, interesant şi persuasiv, chiar dacă ai nepoţica bolnavă acasă, te doare măseaua de minte, te-au agresat (ultragiat?!) locatarii de la blocul M-9 sau tocmai cineva ţi-a tamponat maşina. Chiar dacă nu se întâmplă nimic din toate acestea, tot rişti să devii plictisitor. Capacitatea umană de a veni zilnic cu ceva nou are, bineînţeles, limite. Simţi că le-ai atins nu ieri-alaltăieri, ci în mandatele anterioare, şi îţi este o jenă evidentă să remarci public asta. După o anumită vârstă, ajungi să te lupţi cu timpul şi cu kilogramele (atenţie, de burtă poţi să mai scapi, de ani şi de vicii, never!), mai puţin cu ideile novatoare şi durabile. Iar dughenizarea în exces irită foarte tare şi nu e tocmai bună.
Lăsând filosofia de-o parte şi revenind, cum se spune , la oile noastre, trebuie să afirm răspicat faptul că aş vrea, pe viitor, ca spaţiile verzi din parcurile călărăşene să nu mai devină, încă din luna iunie, nişte spaţii galbene. Că aş dori ca Plaja Mare a Călăraşiului să reintre în circuitul de utilizare al tinerilor noştri concetăţeni, iar Lacul Jirlau să devină o oază de linişte şi recreere, nu un paradis al mirosului fetid, al broaştelor, şerpilor şi câinilor vagabonzi. Am învăţat, de când fac politică (din 1990), că în viaţă nu te apără decât lucrurile bune pe care le-ai făcut şi care, de obicei, sunt recunoscute mult prea (mai) târziu. Adeseori, chiar (numai) prin comparaţie. Iată de ce, sfatul meu pentru cei care nu ştiu ori nu s-au hotărât încă pe cine să susţină este să se orienteze spre cei care nu fac din ţiganii noştri, stăpânii noştri; spre cei care ştiu să-şi aleagă prietenii şi colaboratorii şi care conduc în echipă; spre cei care sunt clar pentru apărarea drepturilor cetăţenilor şi nu doar ale grupurilor de interese; spre cei care atunci când promit ceva, se ţin de promisiune.
Închei cu o glumă şi îmi reamintesc un vechi proverb chinezesc, scris pe zidurile Sorbonnei, de către studenţii protestatari, în 1968: „Când degetul arată luna, idiotul se uită la deget!”. Nu credeţi, stimaţi cititori, că lucrurile (proaste!?) au durat prea mult?