EXPONATUL LUNII NOIEMBRIE – Furca în brâu de tors lâna

Please enter banners and links.

Muzeul Dunării de Jos, instituție de cultură aflată în subordinea

Consiliului Județean Călărași, prezintă în luna noiembrie, în cadrul

proiectului Exponatul lunii, furca în brâu pentru tors lâna (număr de

inventar 27161).

În trecut, luna noiembrie coincidea cu reîntoarcerea în case, întrucât

timpul se înăsprea, iar muncile câmpului își aflau finalul. În acest

moment, femeile se întâlneau la șezători pentru a toarce. În aceste

împrejurări, putem cugeta asupra casei ca loc de creație sau chiar ca

loc de întâlnire cu creația.

Dacă pentru majoritatea oamenilor furca de tors reprezintă acea vergea

de lemn la capătul căreia se leagă caierul de lână pentru a fi tors,

pentru specialiști, aceasta, prin aspectul de Coloană a lumii are

puterea de a face legătura între pământ și cer, între material și

spiritual, dar și între om și divinitate.

Se crede de asemenea că furca de tors este un obiect moștenit încă din

perioada precreștină, de pe vremea tracilor, cu semnificații strâns

legate de sărbătoarea de Dragobete.

Astfel, furca de tors reprezintă un zălog, un semn de iubire, fiind

primul cadou făcut de băiatul care plăcea o fată. Acesta confecționa o

furcă, împodobind-o cu diferite crestături și i-o dăruia celei iubite.

Dacă aceasta o accepta, se considerau logodiți, urmând să se

căsătorească cât mai curând.

Concluzionând, putem spune că furca de tors era folosită de femei însă

ca produs de meșteșug ea aparținea universului de creație masculin.

Din punct de vedere tehnic, furca este o unealtă folosită pentru

prelucrarea materiei prime prin tors. Termenul folosit este de origine

latină, dar unealta se mai întâlnește și sub denumirea de „cojelcă”, o

furcă lungă care, în timpul torsului e rezemată de perete și sprijinită

cu piciorul. Putem întâlni furcile sub mai multe forme: de brâu, cu

găvan, furci cu picior sau cu scaun, furci cu talpă sau cu lopățică, ori

furci de scaun. Furca scurtă de brâu, e caracteristică întregului spațiu

românesc; mai există și o furcă cu roată, specifică ariei moldovenești.

Prin forma sa subțire și alungită, furca e un obiect extraordinar de

corporal, paralel verticalității corpului uman pe care aproape că îl

integrează procesului de tors.

Furca se regăsește și într-una dintre cele mai interesante credințe

păgâne românești și anume aceea a Ursitoarelor. În funcție de zonă,

legenda spune că trei, șapte sau nouă zâne dețin controlul asupra

destinului fiecărui om, acesta fiind stabilit pentru fiecare în parte

încă de la naștere.

Cea mai mare dintre ele este Ursitoarea care ține furca și fusul; cea

de-a doua este Soarta, care toarce firul vieții, iar cea de-a treia,

mezina, este Moartea, cea care curmă firul.

Furca a intrat în patrimoniul muzeal în anul 1991, este realizată prin

cioplire, din lemn de plop, iar porțiunea pentru prins caierul prezintă

incizii succesive. Pe rozetele ornamentale și pe porțiunile dintre

incizii se poate observa culoarea verde. A fost realizată în secolul XX

și a fost achiziționată din satul Andolina, comuna Ciocănești, județul

Călărași de la dl. Pană Florin și are dimensiunile de 98×6 cm.

Piesa este expusă la Secția Etnografie și Artă populară a muzeului, pe

tot parcursul lunii noiembrie.

Vă așteptăm la muzeu pentru a depăna împreună povestea furcii de tors!

 

There is no ads to display, Please add some

About The Author