Dumitru Neagu, un pictor călărăşean care nu trebuie uitat

Please enter banners and links.

Dumitru Neagu s-a ataşat de natură încă de la începuturile artistice. Peisajele sale au efectul unor grădini romantice, cu forme aflate în plenitudinea lor existenţială. Colţuri de pădure, copaci pe dealuri în plină toamnă cu caligrafiile lor poliaxiale, lumina apusului şi misterul său, flori în vase discret sugerate de laviuri ori de culori puternice cu tentă expresionistă, descriu în linii mari, într-o frumoasă evocare plastică, trăsăturile unei opere închegate armonios din punct de vedere stilistic. Lucrările pe care le căutam se ascundeau de ani de zile, însă prin recomandările pictorului Ion Viciu şi ale doamnei Rodica Iacob, am ajuns la Veturia Nicu, cea care, cu lacrimi în ochi şi respect pentru pictura artistului, mi-a vorbit de prietenia care i-a legat şi de dragostea lui nemărginită pentru artele frumoase. Numai că Dumitru Neagu a rămas în acelaşi con de umbră la fel ca alţi artişti de talent ai locului. Deşi era suficient de instruit şi pus la punct cu principiile compoziţiei, cu desenul şi culoarea şi nu aveai ce să-i reproşezi ca plastician, creaţia sa nu a cunoscut anvergura care i se cuvenea. Unul dintre fascinantele sale peisaje, datat 1993, semnat dreaptra jos, se caracterizează printr-un subtil ecleraj şi printr-o atmosferă tipică tablourilor hibernale care ne-ar încânta ochiul. Această lucrare deosebită cuprinde în sine întreaga ştiinţă artistică de care era capabil Dumitru Neagu, personaj cu talent înnăscut şi cu predilecţie pentru esenţa formei. Pictorul lucra rar la comandă, iar stilul său evoca factura modernă a artei. De multe ori, acesta lăsa culoarea să definească forma, alteori îi acorda şansa sugerării unor structuri recognoscibile. Deşi iubea natura, Dumitru Neagu se desprinsese de formula realistă a reprezentării, tratând într-un mod particular imaginea. Culoarea valorată în funcţie de lumină era pusă în suprafeţe sintetice, acele pete mari în tonuri temperate descriind cele patru anotimpuri, fiecare cu propria fascinaţie vegetală. Tablourile lui Dumitru Neagu au o construcţie solidă, fiindcă artisul este un selectiv în ceea ce priveşte reuzita estetică pe care şi-o perfecţiona progresiv de la o lucrare la alta. Tranziţia pensulei de la forma figurativă la traseul ei modern arată cum munca asiduă dădea rezultate atât în peisaj cât şi în naturile statice. El a rezumat lumea vizibilă la frumuseţile ei vegetale, iar habitatul a fost sugerat prin câteva case şi rare prezenţe umane semn că artistul doar evoca universul apropiat prin simbolurile lui perene. Tehnicile în care lucra Dumitru Neagu mergeau de la uleiul pe pânză la aquarella, în ambele dându-şi măsura forţei creatore, mai ales că acest artist era cel care adusese pastelul la Călăraşi cu multe decenii în urmă. Modelele picturii sale provin din propria imaginaţie care era bogată şi lipsită de constrângerile tipice unor norme care ar fi putut să-i limiteze în vreun fel visele. Dumitru Neagu a fost un pictor adevărat, în sensul cuprinzător al termenului. Numit de Pavel Şuşară unul din cei mai dotaţi pictori amatori din câmpie, Dumitru Neagu se lasă cucerit de matca generatoare a naturii în dimensiunea ei totalizatoare şi descifrează amănuntele anotimpurilor în evoluţia vegetaţiei din locul de obârşie. Cu toate că natura statică dar mai ales peisajul sunt imaginile pe care le întâlnim în creaţia sa, portretul, chiar dacă apare în mod excepţional, denotă un artist de talent cu o bună înţelegere a anatomiei faciale şi a psihologiei care dau elementele de identificare ale personajului pictat. În anul 1995 artistul şi-a deschis ultima expoziţie personală şi cu toate că nu era pictor de formaţie, compoziţiile expuse demonstrau că a fost un real talent. Lipsa diplomei de studii academice de artă nu ne împiedică să ne dăm seama de vocaţia sa pentru culoare şi formă, pentru lumea mirifică a copacilor şi a pământului. Atelierul artistului se afla pe strada Silozului, nr. 4 din Călăraşi, oraş unde a expus în 1968 alături de alţi împătimiţi ai picturii, în perioada anilor 1970-1989 expunând concomitent la Călăraşi şi Slobozia. Saloanele Interjudeţene de peisaj din 1987 şi 1988 de la Constanţa şi Ploieşti au fost un nou prilej de a-şi etala tablourile şi de a fi activ în fenomenul artistic din sudul ţării. Această experienţă expoziţională se pare că a dat rezultate într-o evoluţie benefică pentru statutul de pictor autodidact de vreme ce pliantul ultimei sale prezenţe pe simezele călărăşene a fost prefaţat de textul unui critic de artă, Pavel Şuşară. Calităţile de care a dat dovadă în zecile de tabouri realizate ne face să credem cu greu că Dumitru Neagu lucra ca funcţionar economic la Liceul Danubius din Călăraşi şi nu stătea în atelierul său pentru a plăsmui alte şi alte peisaje minunate în care evoca frumuseţea câmpiei, a zonei unde acesta a trăit şi a împrejurimilor. Născut la Ostrov, judeţul Constanţa pe 17 iunie 1940, Dumitru Neagu a urmat liceul în Călăraşi în anii 1957-1960, continuându-şi studiile la Şcoala Militară. În intervalul 1960-1963 a învăţat pictura la Baia Mare la Şcoala de arte, sub îndrumarea profesorei Lidia Agricola, participând aici anual la expoziţii între anii 1962-1967. Concursurile interjudeţene de la Drobeta Turnu-Severin şi Dorohoi din anii 1992-1994 au continuat să susţină activitatea sa laborioasă. În municipiul Călăraşi şi-a deschis două expoziţii personale, dealtfel singurele din cariera de artist. Prima, în 1993, urmată în luna martie, 1995, de o alta, organizată de Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Călăraşi şi Centrul Judeţean al Creaţiei Populare. Exponatele erau în majoritate peisaje lucrate în tehnici diverse: ulei, pastel, creion, tuş sau tehnici mixte. Genul acuarelei era una din tehicile mult îndrăgite de artist dându-şi şi aici întreaga măsură a talentului. Din păcate a dispărut într-un moment când „activitatea sa a început să se structureze în sensul unei concepţii artistice din care nu lipseşte elementul stilistic de identificare”, după cum spunea acelaşi Pavel Şuşară. Ultimele sale două- trei compoziţii peisagistice, aşa cum ne apar astăzi în colecţia doamnei Veturia Nicu, au o accentuată melancolie în cromatica aproape fovă pe tonuri închise, a spaţiului vegetal pe care îl prefera.