Please enter banners and links.

Specificul nostru electoral pare a fi legat dintotdeauna de termeni precum “încălcarea regulilor democraţiei”, “fraudă”, “influenţă”, ori “mită”. Mulţi afirmă că nu ne vom face bine niciodată. Cercetaţi, însă, ce se petrecea în Călăraşii interbelici, iar perspectiva istorică vă va îndruma către o concluzie destul de diferită!
Prima deosebire majoră faţă de fenomenul electoral actual este aceea că în perioada interbelică nu le era permis sa voteze femeilor, magistraţilor, militarilor şi bărbaţilor cu vârsta sub 21 de ani. Constituţia din 1923 introducea doar teoretic votul universal egal, direct şi secret. “Memoriile” unor politicieni celebri par să descrie, însă, o altă ţară: “A venit ziua de alegeri, aşa cum sunt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de magistraţii români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită… S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători” (Gr. Gafencu).
În anul 1931, de exemplu, votarea egala starea de război. Gazetarii relatează despre “bariere la toate drumurile cari duceau la secţia de votare şi jandarmi care făceau prima alegere între alegători. Cei bănuiţi că nu vor vota cu guvernul nu treceau de bariere.” Mai mult, “preşedintele secţiei de votare a înlăturat de la scrutin pe delegaţii şi asistenţii adverşi, chemându-i în sala de votare abia când totul era… aranjat pentru a le comunica rezultatul. Un candidat a fost scos cu forţa din sala de votare… Garda militară făcuse exerciţii de tragere (!) pentru a asigura libertatea alegerilor”.
“Filtrele” poliţieneşti care, sub pretextul menţinerii ordinii publice, triau electoratul, “observatorii” care priveau peste paravanele boxelor de vot şi însemnau cu cretă hainele adversarilor, dându-i astfel pe mâna mardeiaşilor care pândeau la ieşire, precum şi veritabila funcţie publică a “ciomăgarilor” de partid, care gestionau electoratul din mahalalele de reşedinţă erau constantele banale ale perioadei 1918-1938.
E drept, în februarie 1935 a existat tentativa de instituire a unei “păci electorale”, convenite de mai mulţi lideri de partid: “De aici încolo, cu prilejul oricărui fel de alegeri, candidaţii vor căuta să convingă poporul, nu prin ruperea afişelor de propagandă, arestarea candidaţilor şi adversarilor, denigrarea contrarilor cu termeni triviali şi neacademici, ci prin critica obiectivă de principii!” Din păcate, vorbe au fost şi vorbe au rămas. În noiembrie 1937, presa consemna cu dezamăgire că “noţiunea de politică a ajuns să aibă un sens peiorativ. Învârte politica, cum învârte porcul bostanul, spune ţăranul, rezumând atât de plastic această îndeletnicire de pronunţată parvenire a celor mai mulţi care au intrat în politică”.
În acele vremuri, până şi un politician respectabil ca Nicolae Iorga era nevoit să sară pe fereastra sediului de partid, pentru a scăpa de bâtele trupei de asalt opozante. Revoltat, viitorul premier I.G. Duca mărturisea, la Călăraşi, cum fusese tăvălit în campania electorală, la Silistra şi Caliacra. Faptul că ambii aveau să cadă victime unor asasini politici demonstrează cât se poate de clar până unde ajungea lupta între partide!
Prin comparaţie, trebuie să recunoaştem, abaterile electorale din 2012, mergând de la distrugerea de afişe până la lovirea automobilelor cu care se deplasează adversarii politici, par nişte banale sâcâieli… Dar cât de bine ar fi să dispară şi acestea!


There is no ads to display, Please add some

About The Author