Călărăşeanul Ion Vlad ,un sculptor care trebuie recuperat pentru spiritualitatea românească

Please enter banners and links.

În anii 1800 străbunii artistului Ion Vlad au coborât din munţii Făgăraşului, ca în vechile legende ale descălecatului, stabilidu-se pe malul Dunării, în apropierea comunei Feteşti, pe locul ce va deveni ulterior satul Vlădeni. Bunicul Vasile se va muta în comuna tinerei sale soţii, Anica Zaharia din Feteşti. În acest oraş, care este şi locul naşterii artistului, Ion Vlad va realiza o lucrare funerară în bronz, portretul sorei dinspre mamă, Elena Zaharia, dispărută prematur, al cărei bust stă de decenii în cimitirul din Feteşti. Opera este datată în anul 1946, când sculptorul de 26 de ani începuse a se remarca drept un plastician cu un viitor artistic ce va fi remarcat.

Tatăl, Petre, cu toate că era originar dintr-o familie numeroasă, a învăţat carte cât a putut şi, în speranţa unei vieţii mai bune, a pleacat în capitală pentru a se angaja într-o braserie situată pe calea Victoriei, vis-a-vis de Teatrul Naţional, pe care l-a frecventat admirându-i pe Nottara, Liciu, Toneanu, Brezeanu, Bulandra. Petre era simpatizat aici şi, în fiecare seară, intra gratuit la spectacole. Mai târziu, la petrecerile de familie, acesta recita cu mare plăcere replici faimoase ale repertoriului clasic ţinute minte din vremea tinereţii sale. În cei nouă ani petrecuţi în capitală a lucrat şi la cafenea, dar a făcut şi trăsuri, meserie care îl va preocupa şi în anii următori. În 1911 Petre s-a înscris în serviciul militar la Călăraşi în regimentul 23 de infanterie, iar în 1915 s-a căsătorit cu Alexandrina Sandu Marin, sculptorul fiind cel de al treilea copil din cei zece ai familiei, din care au trăit doar doi. Mama a fost aceea care la învăţat să iubească înţelepciunea, să distingă binele de rău, să îi respecte pe alţii şi să se apropie pe Dumnezeu. După primul război mondial părinţii aristului şi-au construit o casă la Feteşti unde tatăl şi-a deschis un atelier de caretier. Această preocupare din care îşi câştiga pâinea a fost continuată şi după anul 1925 când familia s-a mutat la Călăraşi. În 1930, în apropierea marii crize financiare, afacerea familiei falimentează, iar tatăl artistului a trebuit să se angajeze la Poduri şi Şosele, unde a lucrat până la pensionare.

Nu ştim cum arăta sculptorul în vremea copilăriei sale, pentru că nu s-a păstrat nici o imagine din timpul acela. Pentru sărăcia şi permanentele neajunsuri ale acestei famili foarte sărace, fotografiile erau un lux. Însă la vârsta adolescenţei, Ion Vlad a fost pictat de un coleg al său în paltonul cusut de mama sculptorului dintr-o cuvertură, cu cămaşa dintr-o faţă de masă, iar pantalonii se pare că erau singurul obiect vestimentar cumpărat de la prăvălie.

Prima soţie a artistului a fost poeta Elena Tomescu Iupceanu, de care divorţează la 22 ianuarie 1944 şi pe care o portretizase din profil în anul 1942, într-un desen aproape liber al liniaturii gestuale. Această schiţă fizionomică se constituia în grafica volumului de versuri al tinerei poetese, care a păstrat vie în memoria sa, imaginea viitorului mare sculptor. Lucrările se aşează în matca unui soi de ezoterism menit să-i completeze estetica şi să-i inducă trăirea iluzorie a lumii imaginare, Dan Grigorescu evocând din această perspectivă imuabilul şi inaccesibilul devenirii artistice subconştiente de unde se iveau aceste sculpturi care „ tăiate cu dalta, păstrau ceva din vechile monumente megalitice roase de vânt închizând în ele misterul”. Ion Vlad este în opinia aceluiaşi comentator „autorul unei opere ce stă la una din marile răspântii ale artei moderne, acolo unde se întâlnesc şi de unde pleacă drumurile unei creaţii complexe”. Problematica şi impactul soluţiilor plastice vor constitui suportul câtorva opinii teoretice care se extind pe cele două mari perioade de creaţie ale sculptorului. Din timpul şederii în ţară datează şi primul studiu scris de Marin Mihalache. Referirile la opera plasticianului de până în anul 1966, constituie un punct de pornire pentru cercetarea lucrărilor dinaintea plecării la Paris. Criticul amintit, în lucrarea pe care i-o dedică sculptorului în vârstă atunci de 45 de ani, spunea că Ion Vlad “nu se repetă şi nici nu multiplică o anumită soluţie, chiar fericit găsită”.

Marin Mihalache ilustrase textul cu lucrări reprezentative realizate până în anul 1966, când sculptorul “şi-a câştigat un solid prestigiu în arta românească”, primind comenzi publice, participând la Bienala de la Veneţia şi la numeroase expoziţii în ţară şi străinătate.

Observaţia era semnalul conturării unor trăsături determinante pentru prima etapă a creaţiei sculptorului care, încă din primii 20 de ani de activitate, plăsmuise volume “diverse ca temă şi tratare”. Ion Vlad se afla acum în pragul conexiunilor ideatice, care nu erau deocamdată încărcate de conflictele stilistice ulterioare. Acest moment princeps a constituit fermentul vocaţiei sale speculative de mai târziu în ceea ce priveşte modelarea formei spaţiale.

Dacă ştim despre opera lui Vlad că se impunea în linia fenomenului plastic românesc, despre modul cum prezenţa sa părea contemporanilor, aflăm dintr-o scurtă descriere a lui Camil Petrescu, citat de istoricul de artă. Descriindu-l ca fiind „mijlociu de stat, dar vânjos, cu o duritate de mocan ialomiţean”, acesta ne oferea imaginea unui om obişnuit, având calităţile specifice materialului solid în care lucra.

Între timp, monumentalistul Ion Vlad era preocupat nu numai de evocarea lui Mihai Eminescu, ci şi de personalitatea pictorului Nicolae Grigorescu din curtea Casei memoriale de la Câmpina, de Monumentul ostaşului român de la Timişoara, şi de alte personalităţi în vogă în epoca sa, cum era Stalin.

Atenţia asupra personalităţii lui Mihai Eminescu datează dinaintea plecării în capitala franceză. Un portret realizat în anii adolescenţei, aflat în patrimoniul Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi, constituie prima încercare păstrată de evocare a poetului. O variantă alegorică, menţionată de Marin Mihalache, “nu e încă destul de elansată pentru a sugera suflul romantic, lirismul atât de propriu acestui luceafăr al poeziei româneşti”.

Eminescu nu a fost singurul caz de sculptură regândit pe parcursul vieţii în variante, Ion Vlad având mai multe abordări şi în cazul muzicianului George Enescu. Putem trage concluzia că sculptorul era preocupat în mod deosebit de ceea ce însemna identitatea spiritului românesc, iar pentru anumite compoziţii poate şi situaţia contextuală a anilor 60 determinase acea atenţie sporită pentru subiecte precum Recolta, Ţăran din Oaş, Nuntă ţărănească, Fată cu ulcioare, Cariatide, Ţărancă. Această tematică îi dădea posibilitatea de a cultiva tradiţiile locale şi de a valorifica elementele decorative specific naţionale.

Dar pe de altă parte, consecvenţa asupra desenului a fost în mod cert o constantă a muncii de atelier. Însemnând schiţe pentru viitoare sculpturi, dar şi ilustraţie de carte, acestea se remarcau prin “linia fluidă, sintetică, a nudurilor expuse în 1956” în care Vlad “evita detaliul, formele erau opulente, dar cu o anumită graţie interioară”. Şi mai târziu, abordarea anatomiei corpului uman se desfăşurase în limitele unor suprafeţe sintetice, evocarea rămânând în contururile voluptăţii biologice, cu notă personală în modularea liniaturii. Marin Mihalache detectase încă din anii şaizeci, trăsăturile generale ale operei lui Ion Vlad, cel care îşi va îmbogăţi neaşteptat simbolistica viitoarelor lucrări create în perioada pariziană.

Succesul obţinerii bursei în Occident, hotărât în unanimitate de juriul concursului la propunerea criticului Ionel Jianou, nu a putut fi onorat în 1947 din cauza situaţiei politice din ţară. Catalogat prin însăşi decizia specialiştilor de atunci ca fiind unul dintre cei mai talentaţi tineri ai generaţiei sale, imposibilitatea plecării imediate în capitala franceză nu a fost o piedică în perfecţionarea meşteşugului şi în lucrul efectiv cu materia sculpturală, căci la puţin timp îşi deschide la Căminul Artei din Bucureşti prima expoziţie personală prezentată de Ionel Jianou. Mai târziu, în anul 1964 primise Premiul de Stat, iar la mijlocul deceniului al şaptelea la Paris, prima comandă de la Pierre Cardin.

Impunându-se prin propria filosofie artistică exprimată în materiale diverse ce căutau întotdeauna să expresivizeze la maximum natura volumului conceput, încercând să sintetizeze şi să personalizeze formule plastice dificil de experimentat cum este lucrarea Nika, Floarea mea de aur, succesul lui Ion Vlad s-a datorat permanentei căutări de soluţii plastice moderne şi mai târziu inedite, ceea ce a atras atenţia unor critici şi colecţionari.

Însă ceea ce l-a avantajat ca artist în această parte a lumii a fost nu numai talentul ci şi buna cunoaştere a tehnicilor într-o vreme când Occidentul se îndepărtase de sensul academic al artei prin experimente avangardiste. Ca atare, folosea o gamă variată de tehnici, materiale noi, ajungând prin sinteză la esenţă.

Ana Amelia Dincă

Critic de artă

There is no ads to display, Please add some