Politicieni de succes – Glasul roţilor de… Express

Please enter banners and links.

M-am bucurat sincer, întotdeauna, atunci când am văzut oameni fericiţi datorită unor gesturi de mare nobleţe sufletească. Am plâns uneori, de emoţie, atunci când România a triumfat la (în) sporturile olimpice, indiferent că acestea s-au numit handbal, gimnastică, scrima ori canotaj. Am fost satisfăcut pe deplin atunci când am auzit (citit) ca tânăra interpretă Inna conducea topurile muzicale de pretutindeni şi am sărit în sus de bucurie când, de oraşul meu natal, am citit (auzit) numai lucruri bune.
N-am suportat însă, niciodată, minciuna şi fariseismul, demagogia şi populismul. N-am fost obişnuit cu neîmplinirile – la orice nivel ar fi fost ele, chiar şi politic ori administrativ – după cum nu mi-a plăcut niciodată compania unor personaje mai fraiere decât mine. N-am să fiu vreodată de acord cu „gulgutele” electorale sau cu „gogoşile parfumate” aruncate pe piaţa media, în ajunul unor alegeri importante, de diverşi candidaţi la funcţii.
„Iadul şi Raiul sunt disproporţionate. Oamenii nu merită atâta pentru faptele lor!” – spunea, cândva, scriitorul argentinian Jorge Luis Borges (1899-1986). Iată de ce, de multe ori, democraţia dă şi rateuri. De nenumărate ori, alegeri libere, universale şi corecte, dau ca rezultat final, rebuturi umane şi politice. Scot adică, în prim-plan, indivizi care nu au decât, cel mult, 3 calităţi (securisto-comuniste!): nu ştiu să spună „Nu”, niciodată (nu refuză pe nimeni, chiar dacă nici nu rezolvă pe nimeni – doar dacă au vreun interes oneros, ca excepţie care întăreşte regula!), promit orice la toată lumea, chiar dacă, la 5 minute după, uită complet tot ceea ce au spus şi, niciodată nu sunt ei de vină, dacă ceva merge prost (acest tip de leadership aruncă întotdeauna vina pe altcineva, chiar dacă ei erau direct răspunzători – adică, nu-i lasă alţii să facă treaba, deşi ei s-au straduit, din răsputeri, să iasă bine!).
Ei bine, problema acestor indivizi, adevărata lor problemă (ca orice fiinţă umană, au şi ei probleme şi sunt supuşi greşelilor, nu-i aşa?), constă în… lupta lor cu ei înşişi. Mai precis în modul în care „se bagă ei” în toate, în felul în care „le ştiu ei” pe toate şi, nu în ultimul rand, în maniera în care „le rezolvă ei” pe toate, dând impresia că nimic nu-i prea mult, prea sus sau prea greu pentru persoana lor. Că-şi pot permite lejer, orice, că reuşesc fără repercusiuni, să schimbe partidele ca pe propriile şosete, că se cred de neînlocuit şi că, cel mult, acceptă să predea ştafeta fiilor lor (ori unor acoliţi crescuţi – făcuţi – învăţaţi de fiecare în parte!), după modelul dinastic.
În faţa unor asemenea conducători (putem să le spunem oricum, chiar şi edili!), tu, simplu cetăţean român (călărăşean autentic, zic eu!), trebuie să taci chitic, să asculţi tot ceea ce ţi se transmite, să-i dai mereu dreptate şi, mai ales, să nu-l contrazici. Să nu pomeneşti niciodată numele partidului sau (ori chiar al lui personal) într-un context nefavorabil, să-i ataci „din prima” (pe) toţi adversarii politici, fără să ţii câtuşi de puţin cont de adevăr, să-i protejezi prietenii de pahar şi interesele de afaceri, să nu te legi de nimeni pe care nici măcar nu ştii (crezi) că i-ar cunoaşte. Şi ar mai exista încă destule lucruri în standardul de imparţialitate, frecventabilitate şi moralitate al unui astfel de „ales democratic”, politician de succes.
Unul minor ar fi să-l lauzi permanent şi indiferent de situaţie – „laudă-l pe prost, că munceşte până moare!”, conform butadei populare. Chiar dacă e criză (se fură mai mult în vremuri de restrişte, nu-i aşa?), chiar dacă bugetul local este insuficient (gestionarea personală a banilor publici puţini reprezintă mană cerească pentru corupţi!) şi chiar dacă sperietoarea DNA-ului a început, timid, să acţioneze (atenţie, nicio firmă nu se supără dacă la o factură de peste un miliard ROL, în urma controlului teleghidat al Curţii de Conturi, i se taie câteva sute de milioane! Firma nu falimentează şi solicită noi lucrări, în compensaţie!), ingeniozitatea conducătorului „dăştept”, nu cunoaşte limite, exercitându-se pe câteva direcţii clare: încărcarea facturilor, cu comision consistent, la lucrările de reparaţii curente, investiţiile – atâtea câte şi unde mai sunt – acordate exclusiv clientelar şi, bineînţeles ultima, dar nu în cele din urmă, licitaţiile trucate, cu partea cea mai oneroasă, a selectărilor de oferte.
În acest fel, se poate ajunge chiar şi la situaţia hilară în care, dacă nu face nimic dar vine dis-de-dimineaţă la serviciu, să se vorbească – să se scrie (despre politicianul de succes, of course!) că-i cinstit şi harnic. Dacă tace şi face (pentru familia lui, cel mai mult) să spunem că-i înţelept şi gospodar. Dacă vorbeşte (prea) mult, să afirmăm că-i bun orator şi, dacă sifonează banii publici (mai ales din schimbat borduri!) pentru Partid, să credem că are grijă de comunitate. Iar dacă nu aruncă hârtiile pe jos, să-l lăudăm cu toţii că a avut geniala inspiraţie (!) să monteze coşuri de gunoi stradale (supraevaluate de câteva ori!), din 3 în 2 metri, peste tot prin oraş. Punct.
P.S. De aceea astfel de politicieni de succes (unii, adevăraţi baroni locali!) au impresia că toţi ceilalţi sunt hoţi, corupţi, hârciogi şi mincinoşi, pentru că-i judecă pe toţi după ceea ce văd ei în oglindă, dimineaţa (şi nu le place nici măcar lor!).