Niţă Anghelescu, pictor şi arheolog

Please enter banners and links.

Niţă Anghelescu(articolul a fost scris pe vremea când lucram la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi şi are rolul de a promova numele artistului Niţă Anghelescu), (1903-1999) era fiul unui plugar din Cuza Vodă, localitate unde s-a născut şi viitorul pictor, care va absolvi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti în 1934 parcurgând o carieră artistică peste care oamenii sudului nu pot trece uşor, mai ales că, începând cu anul 1951 a făcut parte din ambianţa culturală locală fiind director al Muzeului Regiunii Bucureşti şi întemeietorul muzeelor din Călăraşi, Slobozia, Alexandria, Turnu-Măgurele şi Roşiorii de Vede. Avea 48 de ani când a renunaţat la pictură pentru a se dedica arheologiei. Însă în anul 1975, după ce şi-a publicat rezultatele cercetărilor în peste 60 de studii, în ziarele locale şi în revistele de specialitate( Tribuna Ialomiţei, Revista de studii şi cercetări de istorie veche, Materiale şi cercetări arheologice, Revista muzeelor şi monumentelor etc.), Niţă Anghelescu se pensionează şi revine la prima sa pasiune, arta.

„ Pictura pentru mine este un limbaj mai propriu, o structură aptă să exprime întrega gamă de aptitudini intime. Dacă iarba ar putea să picteze, am vedea tablouri solemne despre drumul sevei prin rădăcini. Dacă aştrii ar putea să picteze, am vedea imensitatea lumii păstrate în limitele tridimensionele ale unui tablou de, să zicem, 20cm/20 cm. Nu înseamnă de aici nimic altceva decât că omul îşi exprimă propria identitate prin tot ceea ce face. După cum, nu înseamnă nimic că am dat eu, acum, ultimul, definiţia picturii. Ceea ce v-am spus este numai definiţia mea”( Angelescu, Niţă, Expoziţie retrospectivă, catalog, 1976 şi Tribuna Ialomiţei din 26 aprilie 1975).

„Portretul mamei”, un „Autoportret”(1946), peisajul „Toamna la Călăraşi” (195?), aflate în patrimoniul Muzeul Dunării de Jos, uleiuri care sunt referinţe pentru cele două teme majore ale creaţiei sale, portretul şi peisajul. Se adaugă natura statică şi nudul, realismul sintetizându-i ca termen generic opera conformă mediului academic în care s-a format sub îndrumarea lui Camil Ressu. Predilecţia de a sublinia prin formă şi culoare ceea ce este concret şi anume locul călătoriilor sale, fascinaţia pentru imaginea celor dragi, părinţi, soţie, dar şi pentru chipurile severe ale ţăranilor, pentru şantierele arheologice de care era legat ca director de muzeu, toate sunt expresia talentului, formaţiei şi preocupării constante pentru frumos. Contextul stilistic, acela al rigorilor clasice ale desenului, prea tehnicist făcându-l uneori în compoziţii, chiar la distanţe diferite realizate în timp, cum sunt cele două lucrări de grafică în tuş, peisaje ilustrând Poiana Ţapului (1933, 1977), şi care constituie un exerciţie benefic pentru experimentele artistului, nu înseamnă că Niţă Anghelescu nu se putea desprinde cu uşurinţă de norme pentru a aborda o manieră modernă unde subiectul plastic să primeze ca în aquarellele din 1941 ori în tabloul în ulei „Gospădărie în Bărăgan”(19?2). Pictorul a rămas fidel peisajului de câmpie fiind get-beget ialomiţean. Ideea de cetate străbate lucrările sale, neinteresându-l megalopolisul secolului XX, ci spaţiul antropologic al liniştilor oraşe istorice Pompei, Roma, Capitolium şi Forum Romani, care s-au transformat în picturi datând din 1968. Urbanizarea şi spaţialitatea Dusseldorfului, deasemeni riviera Rinului au captivat atenţia plasticianului. „Intrarea în portul vechi” şi pe „Rinul larg”(ambele 1982), rămân documentele unor aspecte trecute. Şantierele arheologice de la Ulmu, Sultana şi Păcuiul lui Soare (1970), cu delicatele lor nuanţe de verde, alb, albastru, roşu englez ori într-o minuţioasă prezentare grafică a liniei şi formei cerută de un asemenea subiect figurativ, fac trecerea geografic spre Orientul din tablourile „China. Souciu” (1979) sau din aquarellele ilustrând exotice pagode. Nobila simplitate vizuală a îndepărtatelor lumi este etalată în imagini uneori aproape fotografice, alteori cu o anumită detaşare plastică de realitate, Niţă Anghelescu dorindu-se un artist pe gustul unui public mai larg. Sensibilitatea faţă de natura în ipostazele ei ciclice şi geografice, faţă de vestigii de acum câteva mii de ani, demonstrează cât de ataşat era pictorul de peisaj, incluzând aici spaţiile acvatice, făcând din arta sa o confruntare concretă cu lumea concretă, cu delimitările figurative ale formelor cotidiene. Dar, indiferent de ce colţ al Pământului şi-a pus amprenta asupra creaţiei lui Niţă Anghelescu, cea mai frumoasă natură rămâne cea a ţinuturilor româneşti din zonele Călăraşi, Breaza, Slănic Prahova, Poiana Ţapului. Spiritul acestor locuri marcat de prezenţa omului în sataţiunile montane sau în gospodărie, parcuri, la margini de pădure ori circulând cu arhaica sa căruţă,

Niţă Anghelescu, Peisaj din Călăraşi

Muzeul Dunării de Jos

este săgetat de expresivele caligrafii ale arborilor tăind linia orizontului, de profilurile dealurilor şi potecile întinderilor dobrogene ce par uitate de vreme prin lipsa prezenţei umane. Oraşul şi satul din pictura lui Niţă Anghelescu sunt legate de istoria trecută şi prezentă, în cadrul lor unde inserând arhitecturi arhaice şi contemporane, dar şi elemente ale urbanismul modern, străzile populate de automobilele secolului XX, iar peste toate, ceremonialul vegetaţiei omniprezente. Numerosele compoziţii de grafică de şevalet sunt prilej de exprimare a gestului artistic şi a unor pretenţii estetice în continuă devenire, numai compoziţiile în tuş având o structură geometrică, de arhitect, pe alocuri întrezărindu-se căutarea de soluţii pentru rezolvarea perspectivei şi a organizării spaţiului. Tendinţa de a evidenţia contrastele închis-deschis şi de a da valoare griurilor în tehnica uleiului sau a temperei, răspunde eleganţei florilor de câmp, celor nobile ori unor celebrităţi vegetale ale picturii precum anemonele care sunt neutralizate de cromatica spaţiilor care le înconjoară. Compoziţiile cu frezii, trandafiri, ochiul boului, atrag atenţia comentatorului de artă. Acestea sunt etalate în contextul figurativ al simbolurilor tradiţionale reprezentate de obiecte şi motive decorative specifice ceramicii noaste. Un capitol aparte în creaţia lui Niţă Anghelescu îl ocupă fascinaţia pentru chipul uman. Portretele atent executate în urma

Niţă Angelescu, Portretul mamei

Muzeul Dunării de Jos

observării fizionomiilor reuşesc să sugereze din câteva pete sintetice de culoare şi puţine linii, imaginea mamei pictorului (1950) sau într-un spirit de desăvârşit plastician o conturare analitică a figurii tatălui (1941), a soţiei (1981, 1987), a ţăranilor anonimi. În anul 1976, Niţă Anghelescu şi-a deschis prima expoziţie personală, după care au urmat altele în 1977, 1980, 1981, 1983, 1988, iar creaţia sa se află răspândită în muzee şi colecţii din ţară şi străinătate.

Niţă Anghelescu în însemnări critice. În revista Muzeelor şi Monumentelor nr.8 din 1977, Anghel Pavel menţiona că „Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti a găzduit o expoziţie de grafică şi pictură aparţinând muzeologului Niţă Anghelescu…Expoziţia a relevat un artist matur, stăpân pe mijloacele sale, preocupat să dezvăluie frumuseţea umană şi a naturii înconjurătoare”. Menţiunea aceasta descria temele majore ale creaţiei artistului, portretul şi peisajul, dar şi referiri la evoluţia sa artistică, maturitatea de care dădea dovadă în abordarea şi finalizarea subiectului. Niţă Anghelescu parcursese un drum firesc pentru orice absolvent al unei Academii de Belle Arte expunând singur relativ târziu, în 1976 la 73 de ani, aşa cum scrie în nota biografică a catalogului de la Călăraşi din 1981, semn că pictura devenise pentru acesta mai mult o pasiune decât un mod de viaţă, fiindcă evoluţia talentului său fusese oprită de activitatea muzeistică. Dintre toţi pionierii picturii călărăşene, Niţă Anghelescu a fost singurul care nu a fost sincer cu arta sa, acceptând postul de director al unui muzeu, în detrimentul creaţiei artistice. Să nu uităm că încă din 1951 el era director al Muzeului Judeţean Călăraşi şi probabil preocupările pentru munca administrativă l-au îndepăratat pentru moment de pictură. Cu toate acestea Niţă Anghelescu s-a bucurat de opinia favorabilă a criticii la puţinele sale expoziţii personale. Marin Mihalache spunea despre tablourile lui Niţă Anghelescu că sunt de „un realism discret poetizat”. Avea dreptate reputatul critic de artă fiindcă în numeroase lucrări atmosfera de culoare şi linia subtilă definesc un tărâm aflat la graniţa dintre concret şi imaginar. Preferinţa pentru disecarea amănuntelor lumii vizibile demonstra aptitudinile sale de desenator, lucru uşor de observat în compoziţiile expuse în Foaierul Fordoc din Călăraşi, cu ocazia centenarului pictorului în anul 2003. Muzeul Dunării de Jos l-a sărbătorit atunci cu toată onoarea care i se cuvenea unui întemeietor de muzeu şi plastician al locului cu sensibilităţi pentru peisajele ce prezentau lumea rurală a Bărăganului. Marin Mihalache i-a descris opera la modul obiectiv, adică a spus ceea ce este arta sa, fără dulcegăriile unor cronici care ar fi putut să-l facă pe artist să se simtă bine. În aceeaşi direcţie a surprinderii cracteristicilor stilistice ale operei, merg şi opiniile Mariei Moraru care, în Tribuna Ialomiţei din 30 octombrie 1976 comenta: „ dacă a reda cât mai fidel realitatea înseamnă a emoţiona, a-ţi regăsi locurile dragi… Niţă Anghelescu a reuşit”. Născut la Cuza Vodă, în inima câmpiei, artistul nu s-a dezis niciodată de locurile copilăriei care îi străbat opera începând cu anii 1950. Paul Tutungiu în prefaţa catalogului expoziţiei itinerante de grafică şi pictură din luna octombrie 1976 de la Slobozia, Călăraşi şi Cuza Vodă amintea că „ momente…din istoria satului ialomiţen” erau evocate pe pânzele artistului, făcând şi o scurtă referire la elementul etnografic ce apare în câteva lucrări de referinţă. Afirmaţia lui Doru Mielcescu punea un semn de întrebare prin cuvintele sale. „ Lipsa de amatorism, dar situată la egală distanţă de profesionalismul acerb ” are anumite subtilităţi şi era îndreptăţită în măsura în care artistul mai crea şi pentru publicul larg fiindcă dorea să vândă. Însă Niţă Anghelescu era autorul „Nudului” din 1933 şi al „Portretului mamei” din patrimoniul M.D.J. lucrări de indiscutabilă valoare artistică. Acelaşi Doru Mielcescu spunea că „ peisajele, portretele capătă o nouă vitalitate…” recunoscând astfel calităţile artistului de a se menţine în fenomenul de creaţie plastică al timpului său. Relatările lui Dan Grigorescu sintetizează efortul de o viaţă al plasticianului. „ Pictura lui Niţă Anghelescu se întemeiază pe un principiu de la care a pornit întotdeauna arta adevărată-marea simplitate. El a desluşit lecţia clară a celor care, cu secole în urmă, au dat liniei şi culorii o vibraţie atât de specific românească-zugravii monumentelor noastre medievale. A învăţat de la ei că imagine desenată, caldele acorduri cromatice pot tălmăci o stare de spirit, un gând…”

În octombrie 1976 a avut loc o expoziţie retrospectivă de grafică şi pictură care a cuprins 48 de lucrări realizate în peste 40 de ani de activitate în care pictorul n-a urmărit decât „ înţelepciunea profundă şi redarea cât mai fidelă şi mai completă a realităţii, afirmarea existenţei ei obiective şi a valorilor etice şi estetice”. Cu ocazia acestui eveniment, artistul precizează faptul că hiatus-ul din creaţia sa (1951- 1975) a fost determinat de munca de director al Muzeului Judeţean Ialomiţa. Cu toate acestea, în anul pensionării, îşi deschide o amplă expoziţie, precedată la Muzeul de Etnografie ialomiţeană Slobozia de sărbătorirea unui sfert de secol de activitate ca muzeograf, ocazie care i-a prilejuit susţinerea unei scurte cuvântări: „ Acest muzeu, precum şi Muzeul de Istorie Călăraşi repezintă un rost al vieţii mele. Mă simt legat de fiecare piesă, de fiecare panou. Nu sunt trist pentru că mă despart de ele, fiindcă voi continua să muncesc, voi avea vreme să dau ascultare chemării mele dintâi, pictura, şi pentru că las aici un colectiv de tineri pasionaţi, îndrăgostiţi de muzeografie, tineri în care am încredere şi pe care îi aştept ori de câte ori vor simţi nevoia unui sfat, de la un om care şi-a înţeles anii ca timp de dăruire pentru înălţarea în frumos a generoasei câmpii ialomiţene”.

Ana Amelia Dincă

Critic de artă

There is no ads to display, Please add some