Maestrul Horea Paştina

Please enter banners and links.

Când priveşti pictura lui Horea Paştina ai impresia că Dumnezeu este aproape, că ai văzut locul mâtuirii definitive şi că acolo ai vrea să trăieşti într-un Eden numai al tău. Nu doar liniştea şi energia pozitivă te îmbie, ci şi lumina colorată sub forma iluziei că te afli încă în vis şi parcă nu vrei să te trezeşti din reveria care ţi-a fost dată pentru câteva clipe în faţa unui peisaj simplu, monumetal, evocat în culori puţine, esenţiale, în griuri extrem de rafinate, prin care Horea Paştina ne mărturiseşte că lucrurile frumoase ar trebui arătate şi trăite făcând rapel la meditaţia şi melancolia la care este supusă fiinţa ca structură a universului. Un ascet în esenţă, organizându-şi viaţa după cărţile sfinte şi pictura după principii clasice într-o reaşezare modernă, Horea Paştina, cu fiecare ieşire pe simeze ne demonstrează cât de mult poate transmite prin puţin, adică printr-o cromatică potolită, prin forme fragile de discreţia şoaptelor alese, spuse în surdină, dar răspicat, regăsite într-o natură statică, într-un peisaj, într-o compoziţie de interior sau în portrete. Pentru artist, nu numai cerul, ci şi pământul este un spaţiu infinit, adânc şi tăcut. Culmile de deal, pădurile umbroase, privelişti după privelişti în decupaje secvenţiale au ca punct comun nemişcarea. Vegetaţia ca martor al trecerii timpului, tăcerea ierburilor, câmpii de o solemnitate acaparatoare deasupra cărora argintiul prafului cosmic pare o apoteoză a luminii sunt surprinse în diferite tipuri de ecleraj. Acesta, perceput de artist în funcţie de răcoarea dimineţii, de miezul dogoritor al zilei sau de aburul trist al amurgului, formează enclave de alb grizat şi ondulaţii în care materia în mişcare ei încremenită creează iluzii şi metamorfoze, transparenţe şi ziduri de culoare diafană. Dintre structurile tematice ale peisajului, grădina este cea mai plauzibilă metaforă pentru ideea de frumos. Aici artistul se regăseşte pe sine, realizând în acelaşi timp o plăsmuire divină a lumii, aflându-se în ipostaza de „Creator”. În acest spaţiu de meditaţie, de relaxare şi de fuziune a sufletului cu nostalgiile personale, pictorul amplifică motivul călătoriei omului spre propria fiinţă. Într-o dispunere cromatică sintetizatoare, suprafeţele captează lumina şi o reflectă privirii noastre sau o lasă să licărească discret în spaţii ample prin paleta de griuri pe care Horea Paştina o stăpâneşte cu priceperea unui adevărat maestru. Artistul admiră grădina de dincoace de lumea fascinantă a ierburilor, dând impresia că priveşte pe fereastra atelierului sau că şi-a aşezat şevaletul pe veranda casei. Dar ce multe ori natura îl învăluie părând că se află în mijlocul ei şi că vegetaţia îl cuprinde şi îl devoră. Fereastra, acea cale către o lume infinită, perfectă şi pozitivă, care reprezintă simbolul receptivităţii şi al deschiderii către lume, realizează în pictura lui Horea Paştina interferenţa dintre interior, unde artistul reconstruieşte pe pânză senzaţii colorate aşezate în regulile compoziţionale ale picturii şi ale lumii figurative, şi exterior, acolo unde se află tăcerea şi necunoscutul ori unde vegetaţia îi asigură plasticianului momentele de inspiraţie şi de reculegere. Structurile vegetale sunt suportul vizual frecvent al lucrărilor fie că este vorba de un peisaj prezentat într-o perspectivă a locului, un colţ de pădure umbroasă şi protectoare sau detaliul unei grădini secrete pe unde umblă duhuri nevăzute şi îngeri imaginari. Crini albi şi roşii ca elemente în sine, fără trimite directe la anumite semnificaţii biblice, stânjenei şi maci, garofiţe şi muşcate, se constituie în decoruri pentru încăperi în care căldura cromatică şi lumina liniştitoare reclădesc un fel de spaţii de meditaţie. Când artistul se opreşte asupra compoziţiei de interior, ochiul său staţionează asupra unor motive precum un dulap arhaic care îi domină imaginarul apărând recurent în mai multe lucrări. De multe ori privirea pătrunde dincolo de fereastra făcând un popas în contextul universului apropiat unde un instrument muzical cu formele sale rotunde şi senzuale , un vas de lut de o simplitate cuceritoare aflat pe vremuri în podul casei de la Alba Iulia, devin motivele unui complex vizual ce poate modifica lumea prin forţa frumuseţii lui. Artistul se apără astfel de automatismele contemporaneităţii pe care le înlătură cu penelul său de colorist. Un explorator al maselor cromatice care supuse unui registru luministic bine cântărit în paleta tonalităţilor, redă un ecleraj specific şi o picturalitate obţinută dintr-o pensulaţie creatoare de fascicule de lumină grizată. Expoziţia „Grădinile Emiliei” de la sala Dalles, din anul 2013, i-a adus pe simeze opera, pe care Horea Paştina însuşi o descrie: „Lucrările sunt ca nişte pagini de jurnal, ca nişte însemnări ale unor întâlniri cu oameni, cu locuri. Le socotesc nişte studii, încercare de aprofundare, de înţelegere… Îţi pare că în următoarea lucrare poţi să adaugi ceva, este ca o pagină pe care o scrii şi nişte gânduri din pagina anterioară se duc în pagina următoare. De asta apare reluat scaunul sau florile de crin sau locuri, peisaje, sau crinii aceştia roşii chiar în fiecare an îi întâlnesc, sau crinnii albi ca şi anotimpurile care se întorc de fiecare dată, de fiecare dată aduc o noutate. Sunt câteva lucrări de la Tescani, din zona Bistriţei-Năsăud unde am fost de câteva ori în practică cu studenţii, pe urmă din grădină de la mine, din grădina domnului Nasta, strângem lucruri care le folosim apoi în atelier, ca nişte grădinari, strânge roadele grădinii le aduce înăuntru şi le foloseşte.”

Critici de artă reputaţi precum Dan Hăulică, Mircea Oliv, Maria Magdalena Crişan au remarcat actul artistic de sacralizare al naturii şi tenta esoterică pe care o poţi recepta privind pânzele maestrului născut în data de 13 septembrie 1946 la Alba Iulia. Horea Paştina, conferenţiar doctor la catedra de pictură a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, are o laborioasă activitate expoziţională, dar şi faptul de a fi cofondator al grupului „Prolog” împreună cu Paul Gherasim, Constantin Flondor, Cristian Paraschiv şi Mihai Sârbulescu, nu trebuie să lipsească din biografia sa artistică.

Ana Amelia Dincă

Critic de artă

There is no ads to display, Please add some