Corneliu Drăgan-Târgovişte sau oraşul ca structură a individului

Decebal Mihalache 10:02 pm - 14 octombrie, 2015 Comentariile sunt închise pentru Corneliu Drăgan-Târgovişte sau oraşul ca structură a individului

imagesPeisajele lui Corneliu Drăgan- Târgovişte sunt relaţionate cu stările sensibile ale fiinţei sale. Contaminate de farmecul pitorescului interbelic, acestea reprezintă, în mare parte, lumea citadinului. Oraşul, acel refugiu al omului, matca sa protectoare, este evocat în preţioasele transparenţe ale culorilor de apă, tehnică ţinută la mare preţ de toţi marii nostri artişti dintre cele două războaie mondiale. Astăzi este practicată cu prudenţă datorită necesităţii siguranţei de execuţie, care nu permite intervenţii pentru corecturi.

Corneliu Drăgan-Târgovişte îndrăzneşte să îşi asume riscurile genului, pendulând între efectele picturale şi grafice, între aspectele de loisir ori cele ale unei contemporaneităţi existenţiale simţită epidermic de artistul născut şi trăit în forfota urbană. El însuşi personaj al unui citadin în care oamenii devin subiecte alături de arhitecturi capabile de senzorialitatea unei atmosfere nostalgice în care regăsim vechiul Bucureşti sau fragmente urbane care ne proiectează în centrul civilizaţiei româneşti din prima jumătate a sec. a sec. al XX-lea, Corneliu Drăgan-Târgovişte inserează  acestora un aer romantic, o linişte nedisimulată regăsită în monumente interbelice, lăcaşuri sacre, case vechi cu calcane strălucitoare sau ziduri pe care descifrăm limpezimea eclerajului diurn şi faţade pitoreşti, specifice spiritului balcanic sau neoromânesc.

Rareori, râpe ce mărginesc mici golfuri unde bărcile aşteaptă să fie unduite de valuri sau duse în larg de proprietarii lor, restituie amintirea unor peisaje de la marginea lumii, unde plasticianul te îndeamnă la o anumită penitenţă în faţa nemărginirii, peisajul marin alăturându-se surselor sale de inspiraţie, dar şi cel veneţian unde apa şi palatele renascentiste îi permit plasticianului diferite expresivităţi de abordare.

Astfel, lucrările lui Corneliu Drăgan- Târgovişte corespund receptivităţii noastre în ceea ce priveşte o peisagistică urbană în care apare şi necesitatea naturii şi a naturalului întruchipate prin apariţia arborilor discret definiţi în scenariile străzilor înguste, piaţetelor, amplelor perspective peste care lumina zidurilor descrie dimineţi limpezi sau aerul mohorât al zilelor ploioase. Indiferent de momentul ales pentru reprezentare, artistul caută variate interfeţe de redare a luminii, mergând de la accente melancolice şi meditative la bucuria de a trăi, induse de experimentele paletei sale cromatice. Alături de aceasta, pentru Corneliu Drăgan- Târgovişte contează forma concretă şi stilizată, partea recognoscibilă a subiectului, figurativul interpretat, dominat de geometria unghiurilor şi de ritmica liniilor care construiesc volume,  cromatica fiind cea care îi asigură artistului libertatea necesară în această zonă a convenţinalului. Nu lipsesc petele ample de tente, atmosfera de culoare, iluzii cromatice create din efectele fragile ale laviului cu ajutorul căruia surprinde instantanee din Târgovişte, Balcic, Venezia, Bucureştii etc.

Griurile colorate se alătură spaţiilor grizate în mod reţinut, creând pasaje terne în care jocul zemurilor nuanţate pun în evidenţă planuri expresive, care au impact imediat asupra privirii, starea momentului surprins cunoscând o adecvare la paleta cromatică. Uneori acuarelele abundă de tente de pământuri, menţinând monocromia fără vreo intenţie de a o înlătura, alteori atenţia artistului concentrându-se pe exuberanţa unor contraste şi armonii temperate şi liniştite, ceea ce denotă rafinamentul coloristic al lui Corneliu Drăgan- Târgovişte. Culorile puţine, esenţiale, cât şi game bogat nuanţate fac obiectul unor compoziţii bine articulate după criterii riguroase, semn că dialogul plastic cu Horea Cucerzan şi Iorgos Iliopolos ia permis artistului o aplecare atentă asupra normelor picturii de chevalet, la început, în ulei sau acrilic, în a cărei tehnică reprezenta obiecte din atelier sau imagini suprarealiste ce necesitau o practică mai analitică şi, mai târziu, în acuarelă. A nu se înţelege prin aceasta că tehnica acuarelei pe care o preferă acum „pentru sinceritatea ei”,  ar fi o specie a graficii uşor de abordat, din contră, însă aceasta se potriveşte mai bine spiritului său căruia îi place să redea „alla prima” impresii, aspecte trecătoare ale atmosferei oraşelor, suprinzând astfel pitorescul în momente irepetabile. În acest cadru, există suprafeţe compoziţionale în care gestica trăsăturii de penel denotă o mişcare, o oarecare contorsiune iluzorie a elementelor, gestul nervos al mâinii făcând o scriitură rezultată din ductul unei pensule subţiri alternând cu soliditatea uneia mai late, care induce o pată compactă de culoare sub forma unei linii consistente.

Cele mai multe acuarele ale Corneliu Drăgan-Târgovişte au structuri echilibrate, clasice, construite după un ax central, unde frumuseţea vreunei case ţărăneşti apare amplasată în plină pagină, când artistul îşi mută sursa de inspiraţie în mediul rural, aspectele barocizante fiind şi acestea prezente în articularea structurală a imaginii care te îndeamnă ca privitor să îţi extinzi percepţia vizuală în afara tabloului.  

Sentimentul de apartenenţă al artistului la dialogul cu ceea ce a mai rămas din oraşele copilăriei şi tinereţii sale, nu lasă nici o urmă de negociere cu oraşul contemporan. Ochiul său este exersat pentru selecţia unui anumit tip de detaliu. Oamenii reprezentaţi în tuşa modernă care evidenţiază frumuseţea cromatică, sunt parte contextuală a imaginii şi nu fac notă discordantă cu descrierea plastică a câmpului compoziţional. Există şi aspecte în care elementul atropomorf nu este figurat, însă şi acolo prezenţa sa este evidentă prin sugestia unor elemente aparţinătoare precum casa, biserica, strada etc. reminiscenţe în contextul cărora artistul se identifică.

Pe lângă plasticitatea lor, acuarelele lui Corneliu Drăgan-Târgovişte au şi un caracter de document. Create pentru a ajunge în casele oamenilor, acestea sunt apropiate unei libertăţi comune de a percepe frumosul, dar şi unei sensibilităţi care menţine viu spiritul nostru în raport cu bucuria unei aduceri aminte în legătură cu un loc pe unde şi noi am trecut cândva.

 

Ana Amelia Dincă 

Comentariile sunt inchise.